0739 911 299
office@luxury-adviser.ro
shopping-bag Cosul de cumparaturi (0)
Item-uri: 0
Subtotal : 0,00 lei
Vedeti Cosul Verifica
KEYNOTE

Mișcarea anti-fashion

Cum a început, care sunt designerii care au creionat această mișcare și care e statusul ei azi.

Într-o măsură sau alta, despre orice designer care a avut un input semnificativ în lumea modei, care a revoluționat-o în vreun fel sau altul – fie că vorbim de Elsa Schiaparelli, Coco Chanel, Cristóbal Balenciaga etc. –, am putea spune că a fost anti-fashion. Dar mișcarea aceasta are la bază un concept mai închegat de atât și câțiva discipoli care au avut grijă să contureze suficient de bine granițele manifestului lor pentru a nu fi generalizat ori confundat.

Mișcarea anti-fashion a început ca un cocon pentru o mână de designeri, care au golit de sens tot ceea ce știau și învățaseră despre modă și au încercat să reconstruiască singuri, după regulile lor, o nouă estetică. Una care-i ajuta să se exprime, iar la scară largă, nu mai slujea dorinței oamenilor de a se deghiza, de a impresiona, ci ajuta la descoperirea unei definiții strict personale, care definea o personalitate, vorbea despre om, despre preocupările lui.

La sfârșitul anilor ’80, când podiumurile se scăldau în excese de tot felul, câțiva designeri veniți la Paris din diferite părți ale lumii aveau să zguduie un pic scena modei și să facă istorie. Vorbim de un peisaj parizian în care Thierry Mugler, Claude Montana, Azzedine Alaïa și Jean Paul Gaultier erau în plină ascensiune, pe catwalk-uri se traducea opulența acelor ani, hainele erau înțesate cu paiete, pietre prețioase, franjuri, umerii supradimensionați erau în perioada lor de glorie, la fel și fustele mini, tocurile înalte, Naomi Campbell, Christy Turlington, Helena Christensen, Le Palais etc.

Dar lucrurile aveau să se schimbe pentru totdeauna odată cu primele colecții ale lui Rei Kawakubo și Yohji Yamamoto – părinții mișcării anti-fashion , care au venit ca un șoc pentru cei prezenți la show-uri, fiindcă ceea ce li se prezenta pe podiumuri nu semăna cu nimic din ceea ce văzuseră până atunci – siluete disproporționate, haine deconstruite și, mai cu seamă, neterminate, materiale reciclate. Modelele nu purtau tocuri, erau necoafate și nemachiate, nefeminine, iar modul lor de-a defila nu avea nimic în comun cu prezentările de modă tipice perioadei, ci mai degrabă făceau trimitere către performance-urile artistice. Hainele lor erau concepturale, reflectau probleme sociale și politice, erau ca un semnal de alarmă, cu referințe din lumea reală, ca explozia reactorului de la Cernobîl sau criza economică.

Viziunile celor doi designeri japonezi, deși diferite, s-au intersectat în punctul în care s-a născut mișcarea. Iar pe parcursul acelui deceniu, dar și mai târziu, li s-au alăturat o serie de designeri care, într-un fel sau altul, le împărtășeau manifestul. Următorul pe listă a fost Martin Margiela, care, inițial, adapta piese vintage, le vopsea, le deconstruia și le reconstruia diferit. Apoi, au intrat în peisajul mișcării și cei șase designeri absolvenți ai The Rowal Academy of Fine Arts, din Antwerp, pe care îi știm sub numele de The Antwerp Six – Dries Van Noten, Ann Demeulemeester, Walter Van Beirendonck, Dirk Van Saene, Marina Yee și Dirk Bikkembergs –, designerii avangardiști care au pus Antwerp-ul pe harta școlilor de modă prestigioase. Fiecare dintre ei, chiar dacă funcționau ca un colectiv, aveau o estetică aparte, fidelă mișcării anti-fashion.

Tot sub umbrela mișcării anti-fashion stau și câteva micromișcări, cum este grunge-ul – care s-a născut tot dintr-un tip de refulare, în Seattle, în anii ’80 și a prins tocmai pentru că oamenii aveau nevoie de diversitate, aveau nevoie să se exprime, să se diferențieze de mase –, iar mai târziu, în anii ’90, minimalismul.

Odată cu instalarea minimalismului, s-au mai adăugat pe lista designerilor anti-fashion și Helmut Lang, ale cărui creații erau puternic influențate de arhitectură, expresionismul german și Bauhaus, Jil Sander, pentru care costumul femeii avea o siluetă masculină, dar asta nu o făcea neapărat mai puțin feminină (cum era la Rei Kawakubo la început). Apoi, Raf Simons, în 1997, care a adus în prim plan bărbatul fără mușchi, skinny, cu siluetă de adolescent. Iar în 1998, mișcarea anti-fashion l-a luat sub aripă pe Hussein Chalayan (din 2010 doar Chalayan), care a deschis cumva calea prezentărilor-experiement. Creațiile lui erau un crossover între arta, design și știința – ne aducem aminte colecțiile Between (primăvară-vară 1998), un performance cu șase modele îmbrăcate „gradual” din ce în ce mai sumar sau Afterwords (toamnă-iarnă 2000-2001), în care modele se îmbracau cu husele scaunelor și, în cele din urmă, cu masa.

Cam așa ar arătă, pe scurt, timeline-ul începutului mișcării anti-fashion. Chiar dacă în anii care au urmat mișcarea a primit puțin membri noi, misiunea designerilor „independenți” nu dă semne c-ar ajunge într-un punct final, ci mai degrabă, din când în când, ajunge într-un punct critic, în care suferă o schimbare radicală. Ceea ce pare să se-ntâmple în zilele noastre. De curând, într-un speech pentru Voices, o întâlnire organizată anual de The Business of Fashion, Li Edelkoort, trend forecaster, a tras un semnal de alarmă cu privire la disfuncționalitatea industriei, la faptul că designeri și jurnaliști deopotrivă nu sunt suficient de pregătiți să susțină ceea ce înseamnă azi moda (vezi Anti-Fashion: A Manifesto for the Next Decade). S-au făcut documentare în care sunt prezentate diferite aspecte ale mișcării, unul dintre ele prezintă un istoric foarte comprehensiv – Anti-fashion, realizat de M2M. Iar anul trecut, la Metropolitan Museum of Art, din New York, ca parte din expoziția-studiu Rei Kawakubo/Comme des Garçons: Art of the In-Between,curatorul Andrew Bolton a explorat modul în care Kawakubo își încadra mereu creațiile între două granițe, una dintre galerii având tema Fashion/Anti-fashion.

Dar ce înseamnă până la urmă anti-fashion în 2018? Deși core-ul mișcării a rămas același – schimbarea –, conturul nu mai e așa bine definit ca la început. Aș spune că avem mai multe tabere care luptă voit ori neintenționat pentru aceeși cauză. Iar instrumentele, asemănător începutului mișcării, sunt diferite. Avem designeri care duc mai departe mișcarea, cum sunt Demna Gvasalia ori Gosha Rubchinskiy (care oricum e sub tutela Comme des Garçons), dar și micromișcări care reinventează și reactualizează mojo-ul mișcării, cum e normecore-ul. Iar la scară mare, dacă aruncăm o privire „de sus” asupra idustriei, de la un sezon la altul, podiumurile au început să vorbească mai mult despre problemele lumii, ni se transmit mesaje de tot felul (vezi „We should all be feminists” courtesy of Maria Grazia Chiuri ori ultima colecție a lui Christopher Bailey pentru Burberry, pe care a dedicat-o comunității LGBTQ+), sunt folosite tot mai mult materialele sustenabile, casele mari au început, rând pe rând, să renunțe la blănurile naturale. Cu alte cuvinte, excesul e din nou oaia neagră. Și nu se întâmplă schimbări doar în sfera fashion, se duc mici lupte și pe teritoriul industriei frumuseții, unde nu mai este glorificată perfecțiunea, încet-încet, își fac loc trăsăturile atipice, se pune accent pe individualitate, pe firesc și pe naturalețe.

Prin urmare, n-aș pune la poli opuși fashion și anti-fashion, fiindcă mișcarea anti-fashion nu e neapărat în antiteză cu lumea modei, ci mai degrabă o putem privi ca pe un centru de greutate, care ajută la stabilitate, care atrage atenția asupra problemelor și găsește soluții, chiar dacă ritmul în care sunt implementate e un pic defazat.

Material preluat din ediția de primăvară 2018 Alist Magazine.

Lasa un raspuns

one × 5 =